Prima sa expoziție personală s-a numit CO-EXIST și a avut loc în 2016 la Centrul Cultural European pentru UNESCO, iar lucrările sale sunt cunoscute astăzi și la nivel internațional. Am vrut să aflăm mai multe despre lumea fantastică pe care o pictează în tablourile sale, despre artă, culoare și viață de la invitata noastra specială din această ediție, Rodica Benintendi… și am aflat.

Când și cum a luat naștere pasiunea pentru artă?
Pasiunea pentru artă cred că o am dintotdeauna. iar pentru mine a fost ceva firesc, mult mai târziu înțelegând că este un dar, pe care am încercat să nu-l risipesc.

Cine au fost cei care v-au fost alături pe acest drum, plin de culoare?
Încă de când eram foarte mică și coloram cu creta pe asfalt, toți prietenii, familia și mai târziu profesorii au fost cei care m-au încurajat și m-au îndemnat pentru a-mi șlefui talentul. Dar da, culorile pentru mine au avut o însemnătate aparte, pentru că dintotdeauna am vibrat când a fost vorba de culoare. Sigur, erau foarte multe necunoscute din punct de vedere tehnic însă cred că nativ am o predispoziție către simțul culorii. Întotdeauna „visez” lucrările ca și compoziție, temă. Niciodată însă nu mă gândesc la cromatică, ea vine pur si simplu. Poate părea paradoxal, dar este o adevărată semitransă atunci când pun culorile în mișcare. Aproape mereu pictez spectral, amplificând fiecare culoare. Pe un astfel de traseu, luminat de curcubeele din lucrările mele, nu puteau fi lângă mine decât oameni speciali ca cei din familia mea, care au știut să pună reflectoarele și să îmi amplifice fiecare mică reușită pentru a-mi asigura continuitatea într-o astfel de aventură de viață. Am găsit prieteni și profesori fără de care nu aș fi putut susține curajul de a putea duce „misiunea” până la capăt.

Povestiți-ne despre experiența primei reușite. Ce ați simțit atunci?
Asta se întâmpla acum mulți ani. M-am înscris la un moment dat la un examen pentru ocuparea unui post de pictor. Era vremea să pun în practică toate cunoștințele acumulate până atunci. Știam că eram departe de desăvârșire, dar eram convinsă că experiența pe care urma să o acumulez profesând mi-ar fi adus un plus. Nu era un lucru facil pentru că fiind vorba de publicitate toate temele trebuiau să fie executate pe suprafețe foarte mari. Acesta era și motivul pentru care fetele nu erau agreate în mod deosebit, fără însă să se facă referire la acest subiect sensibil. Deci, din start, nu prea aveam multe șanse de izbândă. Ca să nu mai punem la socoteală că atunci când am intrat în sală și i-am văzut pe ceilalti concurenți, despre mulți știind ce potențial aveau, ar fi fost înțelept din partea mea să-mi reevaluez capacitățile și elegant să mă strecor afară. Lucrurile au stat însă cu totul altfel. Puțini, foarte puțini știau că am o adevărată pasiune, chiar obsesie pentru a picta pe suprafețe mari. O altă provocare au fost temele diversificate. Fără să-mi pese de rezultatul final am lăsat ca lucrurile să curgă. Existau toate elementele care să mă stârnească. Cu pulsul la maxim, cu repere clare văzute cu ochii minții, m-am apucat de pictat. Nu știu cât timp a trecut. M-am semnat cu numele de familie. M-am oprit și parcă fusesem într-o transă. Am predat lucrările și am părăsit spațiul de lucru. Am ocupat postul! Am simțit atunci că totul ține doar de credința lucrului făcut cu pasiune și cu detașare. Și așa am făcut de atunci totul, cu multă credință și imensă pasiune.

Care au fost cele mai provocatoare momente din viața profesională de până acum?
Cred ca a fost unul extrem de marcant pentru cariera mea, momentul în care am decis să fac o pauză pentru a mă reinventa. Și pentru a pune pe pânză doar ce îmi doream eu. Era momentul să mă ascult. Să caut autenticitatea, esența, amprenta personală. Să reușesc să valorific la maxim, energia feminină de care debordam. Sigur, a fost un moment crucial când am riscat, neștiind dacă abordarea nouă va avea un impact favorabil. Am conștientizat că prin artă poți fi un mic sau mare creator. Și nu este puțin lucru. Am ales să-mi construiesc propriul drum cu toate provocările, dezamăgirile, dar și satisfacțiile și împlinirea, la pachet. Pentru că arta susține evoluția.

Ce sau cine vă inspiră în activitatea dumneavoastră?
Întotdeauna am știut că sunt altfel decât toata lumea. Nu mai bună, nici mai rea, ci altfel. Deci fiind ușor atipică, m-au inspirat lumina și mirosul, titlurile de filme, întâmplări din viață, analiza pertinentă a psihologiei umane, multe, foarte multe, tot. Mă încarc întotdeauna când călătoresc. De fapt, frumosul în esența lui mă inspiră, iar apoi, am viziuni a temelor lucrărilor pe care urmează să le ilustrez.

Care este cel mai creativ moment dintr-o zi? Ce emoții simțiți atunci când creați? Sunt aceleași de fiecare dată?
Cel mai creativ moment dintr-o zi este… noaptea. Atunci găsesc starea prolifică. Simt un amalgam de trăiri. Atunci când pânza este neatinsă am sute de idei pe care le-aș pune laolaltă. Dar mai presus de toate sunt fericită când încep o lucrare. Este o stare cred de beatitudine, de exaltare. Nu văd nimic din ceea ce se întâmplă lângă mine și de regulă singurele ființe pe care le accept lângă mine sunt animăluțele mele, care înțeleg să contemple și atât. Există întotdeauna și faza a doua, aceea când îmi pare că îi lipsește ceva lucrării. Mă întristez câteodată, mai și plâng, sunt multe trăiri care mă ridică sau mă coboară. Un du-te-vino sufletesc. Finalul este unul optimist de cele mai multe ori.

Care este cel mai frumos feedback pe care l-ați primit până acum?
Au fost câteva situații când am fost copleșită de reacția unor pici, m-au lăsat înmărmurită de reacția primului impact vizual cu lucrările mele. Vernisajul era în plină organizare, timpul ne presa, toată lumea se străduia să punem la punct ultimele detalii. Tablourile erau aranjate de-a lungul holului, urmând să fie etalate pe simeze în sediul UNESCO. Exista o sală unde încă mai erau cursuri de balet pentru copii și toată lumea aștepta să se termine, să putem să ne vedem de treabă. Lucru care s-a și întâmplat, și copiii au ieșit de la cursuri. Toți buluc și, la fel de vijelios cum au ieșit, s-au oprit toți. Reacția acestor copii la unison când au văzut lucrările a fost una memorabilă, iar noi adulții, mulți, ne-am surprins reciproc având ochii în lacrimi, atât de firească și entuziată a fost reacția acestor îngerași. Extrem de sinceră! Puține lucruri pot egala sentimentul pe care l-am avut atunci și, din fericire, ori de câte ori sunt copii în imediata apropiere a tablourilor mele. Sentimentul este înălțător! Și unic!

Unde produceți lucrările? Aveți un spațiu preferat unde pictați? Cum se desfășoară producerea unei lucrări?
Întotdeauna acasă, asta pentru că locuiesc la casă, departe de tumultul orașului și totuși aproape pentru a fi conectată la cotidian. Tot actul de creație în sine, poate dura în funcție de temă, dimensiuni și complexitate, câteva luni. Sunt adepta lucrărilor desfășurate pe suprafețe de 2, 3 sau 4 metri, cu multe detalii și tehnici diferite. Pânzele noi îmi provoacă emoție și acela este momentul etern când conștientizez că sunt creator! Că pot face magie. Sunt fascinată, este copleșitor acest sentiment pe care îl am, mai cu seamă că le realizez cu mintea, cu mâinile, cu pasiune și multă implicare și determinare. Va putea fi contemplat de mulți, de cei ce vor veni dupa noi… Este o responsabilitate pe care o simt în fiecare fibră. Să las ceva eternității! Toate aceste trăiri și multe altele la nivel organic le am ori de câte ori sunt în fața unei pânze, la debut.

Care este drumul de la momentul inspirației, al creării până la cel al producerii, apoi al lansării?
Aleg de fiecare data să lucrez 2 sau 3 pânze în același timp. Întotdeauna există complexitate în compoziții, iar pentru fiecare tablou există o poveste care îl completează, toate acestea pornind de la latura frumoasă a existenței sau a visării și nu din angoasele existențiale. Nu schițez niciodată și lucrez foarte mult cu mâinile goale, cu palmele. Există înmagazinată în aproate toate lucrările mele multă energie pozitivă. Există o etapă când mă opresc pentru că nu-mi mai place. Pot sau nu reveni asupra acelei lucrări. Permanent încerc să fiu autentică prin personaje, scenariu, final. Lucrările redau lumi idilice, unde ideea de frumos, de magie, investiția emoțională a pictorului și viziunea atemporală să fie primite cu bucurie și emoție de privitori. De regulă fac colecții de 12 – 14 piese, din 4 în 4 ani, care sunt etalate în expoziții personale, dar și de grup. Am experimentat, spre bucuria mea, la invitația câtorva prieteni din străinătate, vernisaje private, unde lucrările s-au vândut și prin licitare.

Care sunt factorii determinanți în a transforma pasiunea pentru artă într-o meserie care să aibă și consecințe financiare?
Am știut, am învățat că investiția în artă este un apanaj al oamenilor de succes, iar investiția în artă este durabilă și benefică. Am avut marea bucurie să constat că cei care mi-au cumpărat lucrările au fost deopotrivă oameni importanți, fini cunoscători, dar și oameni frumoși fără pretenții în domeniul artei, însă toți au vibrat în fața unor lucrări realizate de mine. Pasiunea pentru artă are sens pentru mine, pentru că mi-a dat și îmi dă posibilitatea să mă consider un om bogat. Și asta pentru că am convingerea că cea mai mare și neprețuită avere a unui om este să fie proprietarul timpului său. Iar cel mai mare lux este să poți să faci în viață ce îți place și să îți asiguri un confort din realizarea acestui lucru. Îmi doresc să acumulez cunoaștere în așa fel încât, la un moment dat să pot oferi iubitorilor de artă, de frumos, atunci când contemplă tablourile pictate de mine, cele mai plenare trăiri. Iar profunzimea acestora să poată fi egalată doar de înălțătoarele emoții emanate de oameni empatici și frumoși din tot universul, care nu-și doresc decât pace, bucurie, fericire.

Rodica Benintendi

Pictor