Rubrică de Antonia Rondelli
Beauty Consultant
Consilier Dezvoltare Personală / Trainer NLP

De cele mai multe ori, ajungem să confundăm iubirea de sine cu egoismul, alteori o putem asocia chiar cu o anumită formă de narcisism. Încă de mici, am fost învățați să fim foarte ascultători, disciplinați, buni executanți ai părinților și educatorilor noștri și mai puțin am exersat să fim autentici, să ne cunoaștem și să ne acceptăm așa cum suntem, îmbrățișându-ne unicitatea, plăcându-ne, în cele din urmă, în primul rând de noi și, mai apoi, de cei din jurul nostru. De cele mai multe ori, am fost criticați, comparați cu cei din anturajul nostru și am avut parte de o iubire condiționată, pentru care întotdeauna a trebuit să oferim ceva la schimb, renunțând puțin câte puțin la ceea ce ne doream să fim de fapt. Pare astfel destul de stângaci, adulți fiind, și fără un exercițiu în prealabil sau fără să fi avut modele în acest sens, să ne îmbrățișăm unicitatea și autenticitatea, fără să ne mai simțim vinovați sau egoiști, să adoptăm adevărata iubire de sine. Foarte mulți oameni confundă iubirea de sine cu egoismul sau narcisismul și acuză pe nedrept unele persoane că se iubesc prea mult, exagerat chiar. Cât de mult ne putem iubi de fapt și care este granița dintre iubirea de sine exagerată (narcisică), în fața căreia relațiile cu ceilalți au de suferit și cea autentică, care atrage armonie și echilibru cu cei din jur? Iată astfel diferențele:

Termenul de narcisism provine din mitologia greacă, acolo unde, tână­rul Narcis s-a îndrăgostit de imaginea sa, reflectată în apă. Narcis era un tip atrăgător, care își căuta perechea prin lume, însă după ce a respins-o pe nimfa Echo, și-a văzut propria reflexie în râu și s-a îndrăgostit de ea. Incapabil să se despartă de imaginea sa, Narcis s-a înecat. O floare a crescut în locul în care a murit, numită narcisă. Mitul surprinde ideea principală a narcisismului, pre­ocuparea de sine exagerată. Definiția narcisismului o reprezintă imaginea de sine gonflată și grandioasă. Narcisiștii se cred mai arătoși, mai deștepți și mai importanți decât alți oameni și cred că merită un tratament special. În spatele măștii de aparentă încredere, stă o ima­gine de sine fragilă, vulnerabilă la cea mai mică critică. Sunt acei foști copii care, fie au fost exagerat criticați și li s-a distrus încrederea și stima de sine când aveau mai mare nevoie de confirmări, fie au fost extrem de iubiți, cocoloșiți, lăudați și apreciați chiar și atunci când nu o meritau, fiind permanent puși pe un piedestal de părinții lor, încercând permanent să le ofere totul, cultivân­du-le statutul de prințesă sau semizeu. Tulburarea narcisică de personalitate (TNP) este o tulburare caracterizată de persistența sentimentelor exagerate de importanță de sine, însoțite de o părere excesiv de bună despre propria per­soană, de superioritate, grandomanie prin exagerarea realizărilor proprii. Narcisiștii au adesea o nevoie excesi­vă de atenție, recunoaștere și admirație pe care sunt dispuși să le atragă în ne numărate feluri. Se consideră superiori altor per­soane, speciali, unici, excepționali și pot fi înțeleși doar de anumite persoane, la rândul lor „speciale”. Ei se așteaptă ca ceilalți să se raporteze la ei ca atare și au impresia că li se cuvine un tratament privilegiat. Au o preocupare pentru succes, putere, strălucire, frumusețe sau dragoste ideală și dese­ori manifestă dorința de a le obține cu orice preț sau risc. Ei devin adesea nerăbdători și neliniștiți când subiectul conversației este despre altcineva și nu despre ei, iar în orice conversație avută, indi­ferent de subiect, ajung să vorbească tot despre ei, fie victimizându-se, fie lăudându-se permanent, fo­losind constant pronumele „eu”, „mie” și „al meu”. Sunt foarte invidioși pe alții sau consideră adesea că, la rândul lor, sunt invidiați de ceilalți.

În preajma unor persoane care arată un farmec deosebit, nar­cisicul devine rapid iritat sau supărat și simte ne­voia să le discrediteze în ochii celorlalți și le sube­valuează mereu realizările. Ei știu mereu cum stau lucrurile de fapt și care este adevărul din spatele lor. În realitate însă, au o stimă de sine fragilă și se simt repede dezamăgiți atunci când nu este vorba despre ei și realizările lor sau atunci când admirația din partea celorlalți nu apare pe măsura așteptări­lor și nevoilor lor. Narcisicii manifestă agresivitate atunci când se confruntă cu o amenințare la adresa egoului lor. Sunt competitivi și au mai multe șanse de a reuși tocmai pentru că ei au credința că locul I li se cuvine, iar de cele mai multe ori preferă funcții de conducere. Cu toate acestea, performanțele lor pot avea grav de suferit din cauza intoleranței la critică și a dificultății de a accepta eșecul. Pentru că se cred mai buni decât alții, îi desconsideră pe cei din jur și caută să se împrietenească și să aibă relații sociale cu oameni importanți și de succes, cu personalități marcante și privilegiate, cu care se și compară adesea. Eșecurile sau neatingerea obiectivelor le afectează într-o mare măsură sta­rea psihică și emoțională, deoarece unui narcisic îi este foarte greu să accepte că o ființă excepțio­nală cum este el nu reușește întru totul. Când cei­lalți nu se comportă cu ei în funcție de propriile așteptări sau când nu li se acordă atenția sau iu­birea cuvenită, devin furioși sau deprimați, ori se simt ofensați și apelează la pedepse sau răzbunări.

Pe de cealaltă parte, adevărata iubire de sine în­seamnă să ne acceptăm unicitatea și autenticita­tea, dar și vulnerabilitatea caracterizată prin fragi­litate sau defecte. Iubirea de sine reprezintă mai mult decât o stimă de sine ridicată. Înseamnă să ne acceptăm în totalitate pe noi înșine, cu bune și cu rele, fără însă să fim autosuficienți, fățarnici sau lipsiți de efort în a ne îmbunătăți permanent valen­țele personale. Iubirea de sine ne dă acceptarea de sine, ne face umili și nu mai simțim nevoia să afișăm o falsă mândrie, să ne preamărim, dar nici să ne ascundem slăbiciunile sau vulnerabilitățile. Oamenii care se iubesc cu adevărat, într-un mod sănătos, fără a fi încadrați la egoiști sau narcisici, se conectează cu viața autentică și cu experien­țele ei, evitând să dea vina permanent pe ceilalți, pe sistem sau pe soartă. Ei sunt capabili să ofere iubire și îi iubesc pe ceilalți pentru ceea ce sunt ei și nu doar pentru ce sunt sau nu sunt ceilalți sau în funcție de ceea ce pot primi la schimb. Iubindu-se și acceptându-se, ei știu că fiecare om face și este atât cât poate în acel moment și iartă pentru a se simți liberi și eliberați de povara neiertării. Sunt răbdători și toleranți cu ei și neputințele sau limi­tele lor, deși nu mențin și nu încurajează situațiile de compromis. Nu se etichetează și nu se critică și nici nu se poziționează mereu în postura de vic­timă pentru a atrage atenția sau dragostea celor din jur. Se înconjoară mereu de oameni pe care îi admiră, de la care au mereu ceva de învățat. Nu pun oamenii ușor pe piedestal și nu au așteptări care să le creeze ușor dezamăgiri. Sunt deschiși și flexibili, maleabili și dispuși să asculte și să învețe permanent lucruri noi, să evolueze, să se dezvolte continuu, tocmai pentru că se iubesc, consideră că merită să își ofere evoluție. Da, aleg să facă ceea ce le place, ceea ce îi relaxează și îi face fericiți.

Se înconjoară de lucruri, locuri și oameni care le dau o stare de bine. Nu își mai pierd timpul cu lucruri neplăcute sau cu oameni care îi rănesc, nu mai au toleranță și răbdare cu cei critici și permanent ne­mulțumiți, îi evită pe cei care simt că îi invidiază sau că nu le mai sunt pe plac. Evită oamenii care mint, care trădează, care emană răutate și nega­tivism, care doar vor să îi manipuleze pe ceilalți. Evită comparațiile, exagerările de orice fel, oame­nii și stările sau situațiile conflictuale. Nu se îngri­jorează excesiv pentru lucruri care nu depind de ei și nu le pot controla. Își ascultă corpul și sufletul și au încredere în intuiția lor. Sunt oamenii care au făcut pace cu trecutul lor, cu vorbele, acțiunile ce­lorlalți împotriva lor, cu corpul lor pe care îl accep­tă așa cum este și căruia îi acordă ce este mai bun. Știu cine sunt și sunt recunoscători pentru tot ceea ce sunt și au primit de la cei din jur și de la viață. Își acceptă minusurile și defectele și încearcă să le îmbunătățească cu iubire și blândețe, însă au ajuns să își cunoască valorile și nu se abat de la propriile standarde care îi definesc. Au grijă de corpul lor, mănâncă sănătos, fac sport, zâmbesc mult și sunt toleranți și înțelegători cu cei din jur, fără a accepta însă lucruri care contravin cu starea lor de bine. Evită zonele, oamenii, știrile negative și tot ceea ce îi deconectează de la ei înșiși și de la scopul sau sensul lor. Nu sunt dependenți de ceilalți și mare parte din timp se conectează la ei înșiși, nefiind însă lipsiți de empatie și implicare în viața celor apropiați. Sunt eliberați de perfecționism exage­rat, de autocritică permanentă și de învinovățirea celorlalți pentru viața lor. Nu se autosabotează, nu se pedepsesc și nu se învinovățesc permanent în legătură cu ceea ce nu au realizat încă. Sunt sinceri cu ei înșiși, nu încearcă să fie altcineva sau altceva decât sunt. Sunt relaxați, echilibrați și împăcați cu ei înșiși, tocmai pentru că se simt iertați, apreciați și iubiți, în primul rând… de ei înșiși.