Iată că a trecut un an de când, pe un frig teribil care a înghețat nu numai trupuri, cât și suflete, am ieșit în stradă mânați de suferința unora, de tristețea multora și de neputința fiecăruia. Ne îngrozeau multe lucruri care se întâmplau în România. Surpriză! În pofida scandalurilor iscate, a măsurilor luate la vremea respectivă, a dorinței de a ne dezbrăca de handicapul emoțional care ne domina, nu s-a schimbat nimic. Și îmi permit să dau verdicte: nici nu se va schimba!

În primul rând, nu avem oameni pregătiți pentru o societate sănătoasă. De mici suntem crescuți într-un și de un sistem bolnav, lacunar, unde lașitatea devine a doua noastră natură. Educația este condiția esențială pentru a putea vorbi despre schimbare, despre sădirea unor valori autentice, nu a falselor valori precum banii, faima și succesul. Pe noi ne roade grija, cât și cum produc alții, în timp ce facem cozi la moaște și cotizăm subteranului politic.

Nu sunt puțini cei care trăiesc de pe o zi pe alta, alții au făcut școala șmecheriilor mărunte de unde au ieșit cu diplomă de bișnițari. Să nu mai zic că vrăjeala unora chiar prinde, iar cei care au fost deconspirați au ajuns prin tribunale și pușcării, unde tot noi plătim, evident. Să nu uit de săracii bogați! Dorm ca niște prunci vegheați de FMI.

Mai suntem puțini cu o urmă de umanitate și de speranță. Uite-așa, sperăm în inocența noastră că mai putem schimba ceva într-o societate condusă de un sistem implementat din afară și coordonat macroscopic tot de acolo.

Dă, Doamne să existe o roată, o navă spațială, un „ceva” care să ne curme prostia. Doamne, când o sa zici „Stop”?

Online. Autist în devenire

Se spune că te formezi cu adevarat în copilărie. Restul e șlefuire și poleială. Într-un fel, cred că așa e, de vreme ce multe profunzimi ale unor lucruri învățate atunci le deslușesc abia în prezent. Să dau doar un exemplu: există o expresie care mi-a rămas întipărită în minte atunci când eram copil și studiam la școala I.L. Caragiale – „Privitor ca la teatru”. Culmea, așa am și ajuns!

Având un stil de viață frenetico-celibataro-diferit, timpul nu stă-n loc. Realizez și paradoxul de a nu avea o rutină, existând totuși o rutină în nonrutină. Observ toate schimbările din jurul meu, fie că vorbim despre oameni care se duc, copii care cresc, vieți digitale în care micile sau marile evenimente se petrec sub binecuvântarea Facebook-ului. Ajungi să ai impresia că, dincolo de Like, de-a lungul anilor, ai făcut și tu parte din viețile lor. E o boală. E un virus care îți dă impresia de lentilă mărită, de puterea de a sfida timpul, spațiul, gravitația, că poți fi peste tot și nicăieri – cel puțin pentru noi, ăștia pentru care realitatea virtuală a câștigat mai mult teren decât cea obiectivă. Și uite așa trece timpul pentru mine, ca și când totul s-ar desfășura având o coloană sonoră amuzanto-ironică… „anii mei și tinerețea…”.

Câteodată mă întreb îngrozit cum ar fi stat viața mea fară „online-u’” ăsta. Profesional și personal. Răspunsuri nu am, pot doar avertiza: așa nu! Eu sunt prea old și nici nu am cu ce înlocui, ca să (mă) pot schimba în mai bine.

Îmi ramane doar să trăiesc în autismul meu în continuă dezvoltare. Mă bucur prin viețile altora, că oricum din afară e ușor să zici asta. Vremea trece, eu mă trec, toți ne trecem și, în final, tot prin online pe undeva voi „rămâne”.

Enjoy the fucking real life!

Sunt un anormal normal!

De mic am simțit că nu aparțin turmei și mi-am dorit să nu fiu ca ceilalți. Mi-a ieșit fără compromisuri. Pentru că, zic eu, adevăratul compromis e să fii ca restul și prea puțin ca tine. În ultima vreme mi-am pus o serie de întrebari pe această temă și le-aș putea îngloba pe toate în una singură: a fost înțelept să îmi doresc asta?

Fericirea e un termen de neînțeles pentru mine, așa cum a rămas, până la urmă, pentru toți gânditorii. Între stoicism și hedonism, între ascet și pleasure activist, nu se știe cum e mai bine și cine se bucură mai mult de viață. Se știe, însă, că e foarte greu să ieși din normalitate (pentru că normalitatea e definită de majoritate). Pe sistemul „mulți și proști”, ei definesc adevărul, chiar dacă tu îl ții în mână. Poate vă gândiți că se (mai) poate schimba ceva. Ei bine, nu. Nu iese așa cum vrem noi, cel puțin în multe dintre cazuri.

Nu suport să îmi spună cineva că „așa e normal”. Ce e normal? Ce ați îmbrățișat voi? Doar pentru că sunteți mulți la număr? De fapt, toți aspiră la o anormalitate ușoară, iar cand iese unul în evidență îl blamați, admirându-i tacit curajul care vă lipsește. Să fii autentic presupune un sacrificiu mai mare decat îți poți imagina. Una e să te apuce o criză dupa 40 de ani și să zică lumea că ai luat-o pe arătură, iar alta e să fii așa de cand te știi.

Cine decide care e normalitatea fiecăruia dintre noi?

Știu doar că așa s-a lăsat de cand lumea și pământul, cu mici exceptii, dar este un aspect de luat în calcul. Cei care se regăsesc în ceea ce încerc să spun, îmi vor da dreptate.

C’est la vie, toujours parchive. Sunt curios de normalitatea unora, măcar să văd, să simt, să înțeleg! Repet, e greu să fii tu, să rămâi același în pofida timpurilor actuale care devalorizează oamenii mai mult decât le e sortit. Mereu tindem la ce au alții… sau la ce ne arată că au, gândindu-ne cum o fi. Dacă nu era așa și era invers? De ce mie sau mie de ce nu? Mă lupt cu toate astea ca să nu mai existe în mine și să descopăr partea plină a paharului care, uneori pare fără fund, iar alteori dă pe afară.

Se spune că există un plan pentru fiecare, unul preales, prestabilit, sortit. Mda… suntem 8 miliarde… de destine speciale (haha).

Așa că lozinca „fii altfel” e egală cu zero. Fii cum vrei! Cum simți, cum poți. Nu reușim să ne mulțumim noi pe noi, darămite pe alții!

Denis Radu