Larisa Cristea,
Life Coach
https://about.me/larisacristea

Ce este pentru tine vacanța? Un calvar de emoții pentru că îți spui că ai doar câteva zile libere pe an în care să te simți relaxat, deconectat de zbuciumul zilnic? Apoi un amalgam de nevrotism și pasiune pentru că nu mergi singur în vacanță, deci trebuie să împaci pe toată lumea. Unde să mergi? Să nu fie nici departe, nici aproape, dar poate mai bine departe de tot? Dar poate mai bine mai aproape, cât să nu pierzi din timp pe drum… în natură? În aglomerație urbană? La hotel, cu cortul, motel, cazare turistică sau printre localnici? Mic dejun inclus sau all inclusive? Nicio masă inclusă? Bagaj de mână… două portbagaje pline?

Știi ce am înțeles din toate de până acum? Că nu ai avut deloc răgaz pentru tine… să fii tu cu tine, cu sinele tău. Ai trăit iar în același curent rece pe care îl experimentezi zilnic.

Vacanță, dar fără dicționarul termenilor folosiți, parcă nu prea are sens…

Termenii din psihologie tratați în acest monolog de cuvinte sunt puțini, dar cu puternic impact asupra evoluției noastre ca oameni.

Emoțiile pot fi plăcute sau neplăcute. În general, cele neplăcute stau la baza problemelor cu care se confruntă indivizii, datorită mobilizării unor apărări mentale pe care ni le creăm, la care apelăm de fiecare dată când ne simțim nesiguri, iar ele nu fac decât să ne scoată de pe radarul adaptabilității vieții așa cum o cunoaștem noi.

Afectele (reacții emoționale, cu o desfășurare puternică și relativ de scurtă durată) care produc neplăcere sunt definite ca având două componente – o senzație neplăcută, la care se adaugă gândul că ceva îngrozitor este pe cale să se producă (anxietate) sau că deja s-a întâmplat (afectul depresiv).

Prin urmare, putem acum extinde definiția dată apărării – aceasta constituie o operație mentale care, ca o regulă generală, înlătură din conștiință o componentă (sau componente) a afectelor neplăcute – gândul, senzația sau ambele.

Unde e vacanța ta?

O iei cu tine în minte? Ce este pentru tine, de fapt, vacanța? Mi-am așternut gânduri des, pe diferite subiecte și am uitat să fiu. Chiar și acum, când sunt în vacanță pentru suflet, gândesc comercial. Deși am în fața mea copacul vieții care mă cheamă la el și îmi spune – „Larisa, lasă ceea ce faci și vino spre mine”. Razele soarelui coboară lin și străpung ferestrele vechi. Mă simt… simt furnicături înăuntru și căldură în interior. Nici muștele nu mă mai deranjează – mă bucur pentru ele că trăiesc și sunt, fără bariere.

Ne punem des bariere și trăim după constructe ale altora despre ce este vacanța și cum ar trebui să o trăim. Ne facem poze în locuri wow, pentru că… vrem să le arătăm altora că ne distrăm. Știm că dăm uitării pozele și clipurile video pe care le facem. Și este în regulă. Emoția pe care o atașăm momentului este cea care va dăinui.

Mi-am zis că este momentul să mă reîntorc în natură, așa că mi-au luat multe zile până când am decis: „acum este momentul să termin de scris ce am început!”. Este destul de dificil să ai curajul de a-ți oferi ție o pauză, o vacanță – nu am auzit mulți români în jurul meu care, chiar dacă erau într-o relație sau căsnicie, să își spună – stop, este momentul și timpul meu. Am nevoie de timp cu mine, am nevoie să întâlnesc oameni noi cu care doar să vorbesc, cu care să împărtășesc ceva pentru câteva ore sau zile. Să pot merge la restaurant singur, să îmi comand mâncare fără să mă gândesc că ar trebui să o împart cu familia sau prietenii. Sau din contră, să merg la petreceri unde totul este pentru toți. Acei toți pe care azi îi știu ca de o viață, iar de mâine vor fi iar alte umbre ale acestei lumi. Mi-am scris inițial în jurnal că viața e plană, că stă pe loc. Însă mă întreb de ce am fost mânată să spun așa ceva. Numai la 48 de ore distanță am observat lumea din jurul meu – natura, așa cum e ea. I-am acordat 30 minute în care nu am spus nimic, doar am privit-o cu invidie… era atât de pașnică, gâzele, peștii, păsările, frunzele, copacii trăiau într-o armonie incredibilă în care nu se deranjau deloc unii pe alții. Nu se atacau, dar nici nu stăteau pe loc. Era un freamăt și o mișcare continuă. Gărgărițele apăreau pe lemne și dispăreau la fel de repede. Libelulele zburau, făceau pauză și o luau de la capăt pe malul lacului. Apa era murdară, dar făcea casa perfectă pentru peștii din ea, pentru musculițele care zburau pe deasupra, erau sunete atât de vii ale acestor vietăți. Simțeam soarele cum nu deranjează pe nimeni, simțeam greutatea vântului care mângâia brațele copacilor. Totul era viață și mișcare, iar eu totuși percepeam viața ca fiind statică. Mă și întrebam, oare așa au ajuns marii filozofi să își pună întrebările existențiale? Pentru că aveau mult prea mult timp să stea? Să stea nemișcați, cu gândurile lor, cu atingerea blândă a naturii, așa cum este ea vara?

Am ales, așadar, să plec departe de familie, de copilul mic o săptămână întreagă. Pentru că am putut să spun: este timpul meu. Și toți m-au înțeles. Sigur, te încurajez să îți analizezi limitele și să iei decizia înțeleaptă pentru tine. Poți începe cu o plimbare la tine în oraș și să tot extinzi până unde simți că este OK pentru tine. Dar o vacanță tu cu tine nu strică nimănui, stai liniștit – lumea va sta pe loc pentru tine, toți vor fi acolo când te întorci.

Ai copii? Și planifici o vacanță cu ei? Ce e important să faci în acest sens? Nu am rezonat cu persoanele care purtau acest dialog, însă am ales să ascult mesajul și să îl apreciez, așa că îl reinterpretez aici – părinții care merg în vacanță pentru copii pot ajunge să copleșească tinerii și, în plus, să rămână și ei nemulțumiți de perioada lor de concediu. Părintele care își caută satisfacerea plăcerilor și dorințelor în vacanță ajunge să facă din această perioadă o experiență plăcută pentru toată lumea. Am înțeles că este vorba despre tendința naturală a copilului de a imita ceea ce vede. Văzând liniștea, relaxarea și fericirea părintelui, și el se va simți relaxat, va căuta atenție doar când are nevoie realmente, altfel își va căuta singur modalități de distracție și petrecere a timpului liber; de cele mai multe ori chiar reușind să lege amiciții noi. În mod contrastant, părinții care spun că merg în concediu doar pentru copil, punând tot accentul pe ceea ce face el în această perioadă, nu fac decât să sufoce autenticitatea plăcerii și experienței. Copilul simte o povară prea mare pe umerii săi, o vină necunoscută și va ajunge să deteste momentele petrecute în familie. Ani mai târziu, vom vedea răzvrătirea tânărului care va căuta să fie plecat cât mai des, sau să fie în compania altora. Hmmm… mi-am imaginat că nu așa ceva mi-aș dori de la copilul meu, și știi ce am mai făcut? Mi-am reamintit ultimele trei vacanțe sau zile libere pe care le-am petrecut cu copilul. Ce anume am făcut? Unde mi-am pus energia mai mult? Unde am simțit că am pierdut ceva (ceva ce aș fi vrut să fac și nu s-a întâmplat), unde mă situez acum cu lucrurile învățate? Mi-am notat fiecare lucru pentru a fi mai conștientă de ele, dar dacă să scrii într-un carnet nu este pentru tine, atunci este perfect în regulă să iei o tablă de scris, post ituri sau orice altceva îți convine ție.

Tu cum te întorci din vacanță? Din concediu sau cum ai vrea să îi mai spui tu? Obosit? Fericit? Trist? Îngândurat? Mereu cu un „ah, mai am nevoie de încă un concediu să îmi revin?”. Când totul te nemulțumește și ai gândul că ziua de mâine va aduce ceva rău (de exemplu, reînceperea muncii) – trăim un sentiment de anxietate. Și este normal. Știi de ce?

Pentru că nu ne-am permis să fim noi, să unim trupul, sufletul de natură – de locurile în care am fost. Mintea noastră a fost absentă și încordată. Am rămas blocați într-un carusel de rozătoare. Și învârtim, învârtim până când ne permitem să ne deconectăm.

Ia acest exercițiu cu tine – în prima săptămână, mergi în fiecare zi în parcul drag ție, care să aibă o apă și mai mulți copaci. Mergi când poți tu – înainte de muncă, după orele de serviciu, seara, când știi că poți. Mergi acolo de unul singur. Așează-te pe o bancă, pe iarbă, unde te simți în siguranță și privește un copac. Uită-te la el în ansamblul său, ca și cum ar fi un om pe care îl vezi din depărtare. Stai așa o vreme, privind de sus în jos, de jos în sus, la trunchi, la ramuri, coroană… apoi, uită-te mai atent, pe porțiuni. Privește-i trunchiul care iese din pământ, urmărește vinișoarele de rădăcină care ies la suprafață, care poate se răspândesc pe pământ în distanță.

Analizează o zonă în trunchi unde copacul a fost bolnav și vezi cum s-a vindecat. Atinge zonele dacă simți atracția. La fel ca un om, așa sunt și copacii, cu credințe și experiențe adânc înrădăcinate, sau aflate mai la suprafață. Cu răni fizice sau emoționale care s-au vindecat mai bine sau mai rău – cu cicatrici. Perfecți în unitate și imperfecți în detaliu. Cu griji precum e încrețită scoarța copacului. Cu multe conexiuni umane, precum sunt ramurile. Pentru că alți oameni au intrat și au plecat din viața noastră, precum frunzele. Suntem modelați de viață, de ce simțim, gândim, la fel cum bate vântul peste ramuri. Ne clătinăm, ne uscăm, renaștem. Avem piedici și greutăți – alții care profită de noi, sau noi profităm de ei, profităm de mediu, sorbim energia pământului. Lăsăm o urmă. Suntem luați de pe pământ, dar întotdeauna lăsăm o urmă. Suntem natură, suntem ca un copac.

Iar energia sa este vie. Mergi către copac în ziua în care te simți pregătit.

Poate fi în a doua zi, poate fi după trei luni. Când ești pregăti vei ști – pentru că energia vieții te va atrage către ea. Și atunci vei strânge în brațe copacul. Poate nu vei simți nimic din prima. Și este din nou în regulă. Dar într-o zi, îți garantez, vei simți că îmbrățișezi o ființă dragă. Și nu, nu ți se va părea deloc ciudat. Pentru că va fi ziua în care ți-ai permis să te deschizi sinelui tău. Vei fi tu cu tine, cu mintea și sufletul deschise, pregătit de această dată să te îmbarci într-o excursie reală. Atunci vei ști ce înseamnă să mergi într-o vacanță. Nu va mai conta locul, prețul, mâncarea. Vor conta oamenii, atitudinea și natura.

Tu cum te întorci acum din vacanță? Plin de anxietăți? Plin de bucurie?

Cred că un singur lucru mai vreau să îți spun acum – știu că suntem într-o societate plină de prejudecăți, plină de răutăți, ochi judecători, mâini care ceartă, guri care râd și toate acestea nu fac decât să ne doboare încrederea de a ne exprima așa cum simțim; ne împiedică să ne lăsăm văzuți așa cum nici noi nu ne-am văzut poate până acum. Însă copilul din tine, amintirea trecutului, plăcerii, purității, ambiția și curajul fără de rușine au fost în tine, cu tine. Știi ceva? Ești aceeași persoană și acum. Ascultă-te și fă o dată pe zi ceva ce simți că ai nevoie să faci, fără să te simți rușinat, fără să simți nevoia să te justifici, fără temerea că vei fi luat în râs, pentru că autenticitatea ta poate da aripi și altora.