Ce-mi place mie că mereu ne mințim, folosim expresii de genul „Nu banii înseamnă totul”, „Banii nu sunt importanți, altele sunt lucrurile care  contează”, iar într-un final, ne lovim de situații în care ne dăm seama de cât de alterată e lumea în care trăim. Din păcate, banii înseamnă cam 90% din tot ce trăim și tot ce ni se întâmplă. Poate că nu aduc fericirea, dar o condiționează.

Cum să-i definesc eu? Dincolo de a fi niște hârtii, sunt un reper, nordul pe busola fiecăruia, catalizator al frumuseții. Desigur, frumosul înseamnă natura și iubirea necondiționată. Pe prima ar fi ideal să ne îngăduim să o vedem în măreția ei, iar pe cea de-a doua, sa o simțim prin fiecare por.

Ce mi-a venit? Păi cum să nu-mi vină, când mă uit la ipocrizia celor din jur?! În jurul celor cu bani roiesc ceilalți precum muștele. Sunt adulați, căutați, divinizați pentru ceea ce au, nu pentru ceea ce sunt. Iar când nu mai au, toți dau în ei cu puterea frustrării acumulate în timp. Știu, nimic nou sub soare, asta-i de când lumea și pământul. Nu vreau să schimb nimic cu acest articol. Nici dacă aș putea nu aș face-o. De ce? Pentru că așa se filtrează oamenii. Odă pentru fraierime! 80% dintre cei care au bani știu că sunt lingușiți, mai ales, când. Asta e arma lor. Asta e tot ce contează, nu cum i-ai făcut, ci felul în care restul se întreaba ce e de făcut pentru a mușca și ei din voluptatea plăcerilor pe care le generează iluzia banilor. Ăștia cu bani se folosesc de restul. Fair enough, după părerea mea (vezi ce spuneam mai sus).

Nu-mi amintesc cât a costat biletul la piesa asta de teatru, dar știu că l-am bookuit de multă vreme. Îmi place să fiu spectator la spectacol, să învăț de cine să mă feresc, de la cine să nu am așteptări și, totodată, să îi văd cum dispar pe rând de lângă stupul cu miere.

Cu Dumnezeu înainte și cu speranța înăuntru! Că nimic nu ține, suntem simpli pasageri care își târăsc bagajele prin lume. Sau care lasă bagaje în lume. Banii sunt niște hârtii care cântăresc atât de greu, încât te cocoșează. Nu vreau să am capul plecat. Vreau să fiu om!

Puțin pentru unii, mult pentru alții, dar sunt ok pentru mine?

Mulțumesc! Atât am de zis celor care mă cunosc, dar și celor care nu mă cunosc. Le mulțumesc tuturor celor care emit judecăți de valoare despre mine (fie ei din prima sau din cea de-a doua categorie mai sus menționate) pentru că m-au făcut să mă gândesc la mine într-un fel lipsit de superficialitate. Știu că sunt criticat, judecat și că mulți cred vrute și nevrute. Că mă cunosc, că nu mă cunosc, nici măcar nu contează, știm cu toții cum e lumea și care sunt ritualurile ei în materie de a-i defini pe alții. Nu dau cu piatra în nimeni, că doar și eu cad pradă tentației de a judeca/râde/critica, însă mă bucur că totul capătă forma unei lecții pe care încep să o învăț din ce în ce mai mult.

Sincer să fiu, nu îmi dau seama de ce simțim nevoia asta puerila de a ne comporta în acest fel, indiferent de vârstă, refuzând cu desăvârșire să fim autentici, sinceri în gândire și în exprimare, să fim noi. Încerc și chiar depun eforturi să îmi dau seama de ce fac lucruri din astea și cum mă pot schimba. În prima fază am ales să merg la psiholog și pe locul II, îmi dau zilnic palme când greșesc spunându-mi că nu e ok să mă comport astfel.

Faptul că lucrez în lumea mondena, considerată de mulți definiția superficialității și a ipocriziei (trebuie să vă confirm, așa este!), m-a făcut să caut excepțiile și nu mi-a trebuit mult să le găsesc. De ce? Pentru că noi alegem cum și ce vrem să fim. Restul nu e treaba nimănui. Se vorbește mult despre libertate, să fii tu, bla bla, dar faptul că încercăm să fim noi înșine e greu de agreat de mulți, asta din lipsă de cultură și deschidere a noastră, ca indivizi.

Pentru unii sunt prea puțin. E greu să îi mulțumești pe toți, dar nici nu mi-am propus asta. În urmă cu ceva ani, era unul dintre scopurile mele, până când mi-am dat seama că nu sunt Sisif și nu ar trebui să joc în piesa asta. Astăzi încerc să mă mulțumesc pe mine, să mă descopăr, să învăț a ma iubi și a conviețui cu mine. În același corp, în același cap, în același suflet. Abia apoi pot avea pretenții de la ceilalți.

Să lăsăm trecutul amanet

Trecutul e o bijuterie, o piatră prețioasă care nu trebuie șlefuită pentru că ea ne șlefuiește pe noi. De fapt, ar trebui să reformulez, noi suntem bijuterii ale propriului trecut. Cu toții am avut perioade frumoase, dar și mai puțin frumoase. De cele mai multe ori ne întoarcem la ele când dăm de greu și ne agățăm precum o ancoră de un timp care nu mai este. Obișnuiam să fac asta foarte des, însă am învățat de la alții mai înțelepți decât mine că există astăzi și poate mâine. Atât. Ce a fost s-a dus și, analizând la rece, este cam adevărat.

E vremea să mă dezbrac de trecut și să îmbrac hainele prezentului. Azi ești, mâine – Dumnezeu cu mila! Viața ne dovedește day by day că suntem definiția fragilității și că, într-o fracțiune de secundă, totul se schimbă la 360 de grade.

So… sunt într-o luptă continuă cu mine însumi, a cărei miză e să rămân ancorat în prezent, nu în amintiri și gânduri ce se dispersează în „cum era odată”, ci în realitatea pe care o simt, o trăiesc, căreia îi găsesc frumusețea. Căci despre asta e vorba, să trăiești frumos, să te simți bine cu tine însuți, să te iubești și să te apreciezi pentru ceea ce ești azi.

Dacă nu eu, atunci cine?

De acord, nu e ușor, fiind la limită cu a deveni arogant, infatuat (din păcate deja sunt perceput astfel). Pe lângă faptul că suntem vlăguiți de cea mai importantă resursa, timpul, și nu mai avem când să îi cunoaștem pe ceilalți în esența lor, acest lucru se întâmplă și în raport cu noi înșine.

Leave the past behind and live the present! Nu e nimic mai prețios decât a fi. La prezent. Restul poate fi lăsat amanet.

Alegi, alegi până culegi… detalii

Nu știu dacă există o sete de evoluție înscrisă în genele noastre sau este, de fapt, o foame de un etern „mai mult” care ajunge să ne devoreze treptat, însă pot spune un singur lucru: e greu să apreciezi ceea ce ai (din păcate)! În urmă cu vreo cinci ani nu prețuiam ce aveam, ce eram, cum trăiam, cum nici acum nu reușesc să fac asta fără mici scăpări. Acel 2-3% reprezentat de momentele în care aș vrea altceva, chit că nu ar trebui, dându-mi seama cât de norocos sunt. Am pentru ce mulțumi și am învățat să o și fac.

De unde izvorăsc acele situații? Din alegerile mele. Pentru că am vrut totul de la viață și am ales să trăiesc într-un stil care mă copleșește uneori. Sunt la vârsta la care toți oamenii din jurul meu sunt organizați în cupluri, perechi, locuiesc cel puțin împreuna, ca să nu mai vorbesc de cei care sunt deja la al doilea copil, iar alții aniversează 17 ani de căsătorie! Am întâlnit și persoane cărora le place singurătatea, izolarea emoțională, dar care sunt foarte fericite așa. Femei și bărbați deopotrivă. Uneori îmi place și mie singurătatea, alteori mă sparge în zeci de bucăți pe care le adun cu greu în duminicile când ori te privești în oglindă, ori alegi să fii roata de rezervă a altcuiva. După cum spuneam, am ales singur treaba asta în urma cu mai mulți ani. Singura mea nedumerire e dacă am ales bine sau nu…

Deh, vorba melodiei: „It’s too late…”. Move on, boy! Mă împing singur în viață păstrându-mi doza de optimism, inspirație și asumare, în timp ce weekendurile trec prin filtrul karmei ce își face treaba. Nu e cazul să mai caut vinovați și să mă găsesc pe mine. E vremea să încetez cu lamentările și să încep a privi lucrurile așa cum sunt: am ceea ce mi-am dorit. De asta e bine să ai grijă la dorințe, să gândești totul în detaliu. Nu de alta, dar se cam îndeplinesc.

Nu e ușor și mai știu că nu sunt singurul în această situație. De asta am și ales să mă deschid. Ca de obicei.