Rubrică de Antonia Rondelli, Professional Make-Up Academy
Scriitoarea Ioana Lee are o poveste de viaţă demnă de un scenariu de film. Este singura româncă care a fost căsătorită cu un prinț japonez, un descendent al shogunilor Japoniei feudale. Ioana Lee s-a născut în România, locuiește acum în America și a scris câteva cărți despre cultura japoneză și anii petrecuți în Japonia.
În ce fel te-a conturat ca om cultura japoneză și experiența trăită acolo?
Am învățat atât de mult, m-am clădit ca om. „Conturată” eram cu educația primită în țară, de la cea foarte puternică din familie, la școlile pe care le-am urmat. Am învățat lucruri pe care nu gâdeam că le voi putea accepta vreodata. Am trăit și simțit sentimente ce nu știam că există. Cultura japoneză în sine este ca o Lorelei. Dacă îi cazi în mreje, te poate distruge sau te poate înălța. Am avut o experiență unică. Și regret faptul că nu am știut la vremea respectivă că se va finaliza atât de curând și atât de dureros. Și totuși, ce bine că s-a întâmplat așa! Mai multe puteți citi în cărțiile mele. Toate conțin un fir japonez. Iar cartea mea „Ai Suru-A Iubi” răspunde pe larg acestei întrebări.
Care sunt cele mai puternice sau frumoase principii japoneze după care te ghidezi sau care te însoțesc și astăzi?
Sunt cele pe care tocmai le-am publicat în cartea „19 secrete japoneze pentru o viață mai bună”. Dar ca să numesc câteva ar fi: GAMAN (a îndura ceea ce pare de neîndurat), KANSHA – sentiment puternic al recunoștinței și WABI-SABI (o stare de melancolie și singurătate menite să te purifice).
Care au fost lucrurile sau regulile care ți s-au părut cele mai bizare în Japonia?
Ritualul băii în familia noastră. Acesta rămâne pe locul 1 pentru mine. Apoi, faptul că trebuia să merg la niște statui ale unor oameni decedati cu secole în urmă și să le povestesc despre viața mea. Am o fotografie de când am ajuns în Japonia și sunt în plecăciune, îmbrăcată necorespunzător, în blugi și o haină de blană primită cadou, în care „am anunțat” strămoșii familiei că am sosit și că sunt mândră să fac parte din familie și îi rog să aibă grijă de mine. Și multe altele. Dar mi-am luat revanșa când unchiul Koji (tatăl meu din Tokyo cum îi spuneam) m-a lăsat să conduc un scuter în templul lui budist. Am insultat întrega familie și pe cei 8 mii de zei japonezi în seara aceea. Dar a fost cu accepțiunea preotului însuși. Doamne, ce de amintiri mă copleșesc din nou…
Tocmai ai lansat o nouă carte în România, ce ne poți spune despre ea?
Ultima carte e menită a fi inspirațional-motivațională. Strategii și concepte de viață din estetica japoneză. Cum pot fi înțelese și aplicate de fiecare dintre noi. O mini colecție de îndrumări menită să te facă un om mai puternic prin acceptarea propriilor lipsuri, prin conștientizarea finalității vieții și cum să supraviețuim și să ne dezvoltăm armonios până atunci. Nu este o carte menită să te dădăcească, să te învețe cum să te minți că ești cel mai deștept, frumos, de succes sau că a gândi pozitiv este răspunsul tuturor problemelor. Dimpotrivă, este o antiteză între conceptul „gândeste pozitiv”, care te poate duce la o anihilare a propriei identități și faptul că nu poți gândi pozitiv când ceea ce simți contazice ceea ce ar „trebui” să simți.
Dacă ar fi să extragi o frază definitorie din această carte, care să te reprezinte, care ar fi aceea?
„Uneori, a renunța înseamnă a face o mișcare inteligentă și nu a fi înfrânt. Ca să îți dai seama de diferență, îți trebuie curaj și introspecție.”
După cele două experiențe trăite ca femeie, în culturi atât de diferite, Japonia și acum America, cum revezi astăzi româncele din perspectiva îngrijirii personale și a încrederii în sine?
Româncele sunt fermecătoare în modul lor natural. E ceva aici, în femeile din această zonă, ceva greu de definit, o carismă aparte. În privința îngrijirii personale cred că se bazează foarte mult pe exterior. De exemplu: unghiile făcute cu orice preț, spre deosebire de sănătatea unghiilor naturale. Păr vopsit și lung indiferent de calitatea naturală a acestuia. Un păr sănătos este un păr foarte bogat pentru a putea fi lung, altfel arată neîngrijit, un păr e întâi hidratat și apoi vopsit. Operații sau proceduri estetice la limită. În loc să mănânce sănătos și să se hidrateze, beau foarte multă cafea, alcool sau fumează, toate acestea ducând la un ten tern și îmbătrânit înainte de vreme, care este apoi copleșit și sufocat de numeroase straturi de fond de ten. Parfumuri puternice combinate cu miros de fum de țigară. E înăbușitor. Și cu toate acestea, româncele sunt îngrijite. Încrederea în sine mi se pare confuză. O să încerc să mă explic. Am cunoscut românce care își demostrează „încrederea în sine” țipând, înjurând sau prin îngâmfare exacerbată. Te privesc foarte de sus. Aceasta nu este încredere de sine. Acesta reprezintă un semn al nesiguranței de sine. Desigur sunt observațiile mele fără studii de psihologie! Altfel, mi se pare ca s-a diminuat încrederea în sine dintr-o caracteristică umană negativă. Compararea în continuu cu alte femei. În România, o femeie le vede pe celelalte ca prietene sau competitoare. Este cea mai sigură cale de a distruge și ultima fărâmă de încredere. E garantat. Cam la fel și în relația cu bărbații. Dar deja intru pe un teritoriu cultural specific acestui popor. Nu e nici de bine, nici de rau. Este așa cum este.