Atunci când se naște un elefant, acesta nu poate sta singur în picioare, vederea este slabă și nu are control asupra trompei, de aceea are nevoie de sprijinul mamei sale. Din a doua săptămână de viață, puiul începe să meargă mai bine și învață cum să-și controleze trompa, iar la o lună este deja foarte stabil pe propriile picioare.

În trecut, când se năștea un elefant în cadrul unui circ, după primele săptămâni de viață, acesta era legat de picior de către dresorii circului, cu un lanț. Un lanț, care era legat la rândul său de un țăruș înfipt în pământ. Și chiar dacă se putea deplasa, puiul de elefant nu putea rupe lanțul, neavând încă puterea necesară.

Astfel, încă de mic… puiul experimenta viața într-un cerc restrâns în jurul acelui țăruș, crescând limitat de perimetrul definit de circumferința cercului. În timp însă, puii de elefanți crescuți astfel se transformau în animale puternice, masive. Deveneau cele mai mari animale terestre, cum sunt și astăzi.

Ca adulți, acelor elefanți le-ar fi fost foarte ușor să se elibereze, erau suficient de mari și puternici să rupă oricând lanțurile. Doar că… un elefant crescut astfel, legat în acele lanțuri, nu făcea niciodată acest lucru.

De ce? Pentru că nu știa că poate! Elefantul învăța încă de mic care este spațiul în care are voie să trăiască, care este limita permisă… și nu-și imagina că poate rupe oricând lanțul și viața sa s-ar putea desfășura total diferit, într-un spațiu mai mare, nelimitat chiar.

De ce am ales să împărtășesc această scurtă poveste?

Pentru că mulți dintre noi suntem precum acei elefanți. Viața noastră este definită de cercurile în care ne naștem, creștem, iar mai apoi intrăm de bună voie. Iar limitele… limitele au rămas doar în mintea noastră.

Ștefania Ardelean