„Gata. Finally home, apreciez că m-ai întrebat ce aș vrea să mai aflu despre tine. Sincer, te-am citit într-o oarecare măsură… dacă aș vrea să mai aflu ceva, aș vrea să fie personal. Mi-ar plăcea să intri un pic în străfundul tău, tot ceea ce ai scris până acum cred că acoperă ceva mult mai profund. Personal, mi-ar plăcea să aflu ce te-ar putea face să fii mai deschis către lume, să te încrezi în ceva anume. Ai putea scrie despre oamenii ca mine… <<just a dreamer>>… sau despre tine care ești, să zicem, realist, neîncrezător”.

Acesta este unul dintre mesajele care m-au pus pe gânduri și de la care mi-a venit ideea acestei postări. Într-un fel, am simțit o strângere de inimă când mi-am dat seama că e adevărat, nu sunt „just a dreamer”, deși e minunat să îți păstrezi o oarecare puritate în raport cu lumea, cu planurile de viață și cu propriile visuri. Să fii pur idealist presupune o libertate a zborului, fără să atârne nicio amintire, experiență negativă sau dorință de a radiografia omul până la temelie. Puțini sunt cei care reușesc să fie așa. Eu nu am reușit, pentru că am trecut prin multe în cei 35 de ani pe care îi am (am fost trădat, înjurat, blamat, dezamăgit, dar și iubit). Ceea ce mi se pare fascinant e că oamenii nu apar întâmplător în viețile noastre, ci ca lecții veritabile de încredere. Unii spun că încrederea se câștigă. Eu cred că se demonstrează. Mai ales cea în propriile puteri, căci nu e ușor să nu te lași dus de val. Aici intervine educația, dar mai ales, autoeducația. Pe măsură ce ți se întâmplă lucruri, îți dai seama că te poți ridica deasupra lor, dar cu prețul pierderii inocenței gândirii. Ca să îți poți face viața roz, trebuie să accepți griul, nu să îl ignori.

M-a bucurat tare mult mesajul primit, pentru că în viața noastră dată pe fast-forward e greu să te deschizi, să fii sincer și cu atât mai puțin să legi noi prietenii. Toate aceste lucruri au devenit, cumva, idealuri. Tocmai de aceea, e minunat să fii just a dreamer! Visurile nu fac rău nimănui.

Denis – Connecting people

De mic mi se spunea că am o abilitate aparte în a socializa, a crea legături între oameni, a uni grupuri sau a face tocăniță, cum spune MM. Astăzi, după mulți ani, eu cred că e mai mult decât o abilitate. E un dar de care mi-am dat seama abia după ce m-a ales jobul de PR pe care îl practic acum. Universul, Dumnezeu, karma, destinul. Spune-i cum vrei. Eu îi spun simetrie – între cine ești și ceea ce faci, între felul în care ai ales să fii înainte să vii pe Pământ și înțelegerea sensului alegerilor tale. Poate că întru în profunzimi care nu pot fi atinse într-un simplu text, dar nici nu mi-am propus acest lucru. Ce încerc să spun e că din exterior pare totul atât de simplu, încât ai crede că e total lipsit de efort să împrietenești oamenii.

Din contră. În primul rând, trebuie să știi de ce faci asta. De ce ar trebui ei să se cunoască? Pentru a găsi răspunsurile necesare, trebuie să îi cunoști tu foarte bine, să le radiografiezi activitatea, textura umană, valorile, calitățile și eșecurile. Abia apoi vei ști de ce îi aduci împreună. În final, în orice relație de orice natură — o mână o spală pe cealaltă. Cred că esențial este să luăm lucrurile așa cum sunt, să acceptăm că fiecare persoană are un rol bine definit în viața noastră, în consecință va sta cât e necesar pentru ca noi să ne învățăm lecțiile, după care va face loc altor persoane.

Dacă reușim să acceptăm că nu există un singur drum pe lumea aceasta, ci milioane, care uneori se intersectează, alteori se despart, iar unele dintre ele nu se întâlnesc niciodată, vom privi altfel despărțirile dintre oameni – ca pe un firesc al devenirii. Cu exercițiu reușim să depășim chiar și momentele care ni se par groaznice. La fel se întâmplă în cazul morții. Din fericire, a dat Dumnezeu uitarea! Altfel, am ajunge să ne purtăm trupurile bolnave de suferință morbidă (să nu uităm legătura dintre cele două și faptul că pe unii îi îmbolnăvește fizic).

Iubește, iartă, uită!

Invidia

Tone de fard și machiaj, sute de haine branduite ne ascund sufletele măcinate de invidie. O lipsă de încredere în propriile puteri, o nemulțumire ascunsă de noi care ne face să îi judecăm pe alții, să îi etichetăm și să îi dăm jos de pe piedestal de câte ori avem ocazia. Chiar dacă nu îi cunoaștem. Pentru că nici ei nu sunt mai buni sau mai deștepți ca noi, nu? De ce par atât de fericiți și mulțumiți? Este clar că trebuie să fie niște superficiali și să le subliniem defectele pe care le intuim!

Personal, nu înțeleg atitudinea asta. Și eu invidiez, nu zic nu, dar în sens invers- gândindu-mă la propria evoluție, nu la involuția celorlalți. Cum să îmi fac mie bine, nu nu să le fac rău altora. Pentru că și bârfa asta are efectele ei. Cu atât mai mult cu cât oamenii tind să creadă lucrurile mai puțin bune decât pe cele adevărate. De fapt, ce este invidia? O frică. O comparație eronată a vârstei, reușitelor, activității, poveștii celuilalt cu al nostru bagaj. Nu luăm în calcul și dramele sau greutățile prin care el trece, judecăm pe baza imaginilor afișate. Simplul fapt că nu ne servim vulnerabilitățile pe tavă nu înseamnă că suntem imuni în fața răutăților gratuite.

Criticăm societatea, știm că nimic nu se obține fără efort, la fel de bine cum știm că efortul suprem e să păstrezi ceea ce ai obținut sau să te menții la acel nivel. Ne e greu tuturor. Ar trebui să ne iertăm neputințele și imperfecțiunile, nu să punem reflectoarele pe ale altora în speranța că vom scăpa de ale noastre. Ar trebui să scăpăm de frică. De invidie.